Un Clafoutis fara cirese mai e un Clafoutis?

E vremea cireselor. Daca nu acum, cand pretul lor din piete a ajuns unul mai omenesc, atunci cand? Si ce facem noi cand avem cirese? Un clafoutis.

Clafoutis este un desert din zona Limousin care si-a luat numele din dialectul patois de la”clafi” ce inseamna „plin”. Clafoutis-ul e plin de cirese, precum e cerul de stele („clafi d’estials”)

Pentru francezi, singurul clafoutis recunoscut e cel cu cirese salbatice din regiunea Limousin – mai precis cu un anumit tip de cirese – mici si negre.

Mai mult de atat, regula de aur pentru un clafoutis autentic este sa nu scoti samburii cireselor. Ba chiar, locuitorii din Limousin s-au ofuscat atunci cand altii au vrut sa „civilizeze” clafoutis-ul scotand samburii cireselor. Motivul e simplu: pastrand ciresele intregi, ele devin un mic rezervor de suc concentrat, o bucurie sa le gasesti in aluatul moale al acestui desert. In plus, samburele ii ofera desertului o aroma usor lemnoasa si un gust amarui ce amplifica savoarea. Si tot datorita (si nu din cauza) samburilor pastrati in cirese, clafoutis-ul se mesteca prudent, se savureaza, prelungind astfel placerea momentului gurmand.

Pana si Acadelmia Franceza a facut-o de oaie cand a descris in mod gresit acest desert ca fiind: „un fel de flan cu fructe”.  Definitia superficiala i-a infuriat peste masura pe locuitorii din Limoges care au protestat aparandu-si desertul. Apoi, a venit si corectura: clafoutis = prajitura cu cirese negre.

Bineinteles, noi care suntem mai pamanteni, zicem ca un clafoutis se poate face cu orice fel de cirese, si chiar orice fel de fructe. Chiar daca e cam „ca nunta fara lautari”, noi l-am facut si cu caise din compot. Sa crape francezii de ciuda :))  Reteta, aici.