E vremea cireselor. Daca nu acum, cand pretul lor din piete a ajuns unul mai omenesc, atunci cand? Si ce facem noi cand avem cirese? Un clafoutis.

Clafoutis este un desert din zona Limousin care si-a luat numele din dialectul patois de la”clafi” ce inseamna „plin”. Clafoutis-ul e plin de cirese, precum e cerul de stele („clafi d’estials”)

Pentru francezi, singurul clafoutis recunoscut e cel cu cirese salbatice din regiunea Limousin – mai precis cu un anumit tip de cirese – mici si negre.

Mai mult de atat, regula de aur pentru un clafoutis autentic este sa nu scoti samburii cireselor. Ba chiar, locuitorii din Limousin s-au ofuscat atunci cand altii au vrut sa „civilizeze” clafoutis-ul scotand samburii cireselor. Motivul e simplu: pastrand ciresele intregi, ele devin un mic rezervor de suc concentrat, o bucurie sa le gasesti in aluatul moale al acestui desert. In plus, samburele ii ofera desertului o aroma usor lemnoasa si un gust amarui ce amplifica savoarea. Si tot datorita (si nu din cauza) samburilor pastrati in cirese, clafoutis-ul se mesteca prudent, se savureaza, prelungind astfel placerea momentului gurmand.

Pana si Acadelmia Franceza a facut-o de oaie cand a descris in mod gresit acest desert ca fiind: „un fel de flan cu fructe”.  Definitia superficiala i-a infuriat peste masura pe locuitorii din Limoges care au protestat aparandu-si desertul. Apoi, a venit si corectura: clafoutis = prajitura cu cirese negre.

clafoutis
Bineinteles, noi care suntem mai pamanteni, zicem ca un clafoutis se poate face cu orice fel de cirese, si chiar orice fel de fructe. Chiar daca e cam „ca nunta fara lautari”, noi l-am facut si cu caise din compot. Sa crape francezii de ciuda :))  Reteta, aici.